my poetry


*   *    *   *   *

Iubesc la nebunie lumea aceasta mică şi rebelă
cu trandafiri roşii arşi pe rugul suferinţei
unui suflet de muritor trist

panteişti, atei sau psihopaţi, noi credem toţi
într-o divină chemare a naturii
şi ne refugiem în ea când fumul incertitudinii ne înfăşoară

Ard petale, ard visuri şi mistere
netăinuite încă, virgine melodii în surdină

La capăt de noapte am poposit îmbrăcată
în haina singurătăţii mele contidiene

Te ador, natură, pentru că ştii să mă faci să plâng
când îmi iau adio de la oameni
şi totuşi, azi nu plâng, pentru că nu mai am lacrimi
de prea multe ori mi-am luat adio de la oameni,

Şi am tot sperat să salvez măcar un trandafir, măcar o petală…

30 martie 2000, ora 3 :30



Acelaşi tu

În aurora dimineţii
bate ora deşteptării
Mă trezesc transpirată
şi alungată din visele tale
E dimineaţă
şi roua cade pe pleoape
grea ca un nesomn
Mă urmăreşte clipa,
pierdută cândva în aşteptarea ta
iar ruga mea matinală
nu-mi mai dă aceleaşi frisoane ca înainte.
Te vreau aşa cum eşti
te chem să vii
pe cărări neştiute
de undeva, să vii aici
şi să mă găseşti
în acelaşi pat neatinsă
înrourată şi transpirată
vibrând în aurora dimineţii
ca un tril de pasăre de veghe
atingând înaltul.
Să vii să-mi spui
că e dimineaţă,
că e în sfârşit deschisă
fereastra iubirii noastre…

Iunie 2000


*   *    *   *   *

Încă îmi mai miroase părul a tine

M-ai atins din întâmplare cu vârfurile degetelor
şi-am tresărit de emoţie ca un copil

Apoi mi-am ridicat ochii şi am privit într-ai tăi
atât de cuminţi şi totuşi plini de ispită

Am regăsit în ei un cer înstelat
şi toată câmpia verde din jur.

Mi-am reflectat în ei toată fiinţa
Şi te-am simţit aproape, pentru o clipă doar,
ca niciodată mai aproape.

Mirosea a vânt cald de primavară
şi-a liliac înflorit peste gard
a ploaie toridă de august
şi a fum de toamnă târzie…

Toate mi s-au perindat prin minte
în doar o frântură de secundă preţioasă
care a trecut.

Fredonez o melodie care-ţi place ţie
mă duce cu gândul la un alt început de univers…
în care suntem doar noi doi şi natura.

Nu mai plânge, singuratatea ta e şi a mea.

1 mai 2000



*   *    *   *   *

În liniştea ciudată a unei dimineţi
îmi privesc chipul în oglindă
ca în atâtea alte dimineţi
dar acum, sunt alta
nu găsesc de ce şi cum
s-a produs această schimbare.

Sunt eu şi nu mai sunt eu
cu ochi limpezi căutând
mirată în propria-mi privire
un răspuns posibil
la atâtea întrebări nerânduite.

Mă doare încercuirea buzelor
şi nu le mai pot deschide
astfel încât să rostesc cuvântul « tu ».

Ai dispărut din mintea mea ca noţiune
şi te-ai făcut nevăzut
în liniştea superbă a unei dimineţi.

Mă dor degetele de la
atâtea mângâieri şi atingeri fierbinţi
nu pot să mai pun mâna pe ceva
fără să vreau să mângâi.

Nu vreau să ştiu
ce mi-ai făcut atâta timp
nu vreau să ştiu
de ce stau acum neclintită
în faţa unei oglinzi
văzând prin mine
TOTUL şi NIMIC.

29 aprilie 2000



Disecţie

Dintre sute de mirări trăite
tu eşti mirarea cea mai mare.
Te pătrund încet cu privirea
şi te analizez pe dinăuntru

-    Eşti altfel decât pe dinafară.

Tu eşti doi
iar eu sunt una.

Nu intră în mine deloc înserarea
iar buzele tale uscate şi întredeschise
mănâncă încet culori de lumină lunară.

-    Afară, a murit vântul.

Îţi vin in minte amintiri răvăşite
pe care eu încerc să le şterg treptat.

Stă clipa-n loc
iar tu adormi liniştit în braţele mele.

Sunt liberă şi pot să strig acum
către cealaltă fiinţă din tine
cu care vorbesc uneori
când tu eşti departe, în liniştea somnului tău.

-    Pe ea, o iubesc mai mult decât pe tine.

Tăcere în jur.

Vreau să reînvii vântul,
Vreau să zbor de aici,
de lângă căldura corpului tău…

Îmi eşti prea drag şi prea cunoscut,
iar eu vreau să pot să analizez
şi alte mirări trăite.

29 aprilie 2000


Panteism

Să nu crezi că am murit pe undeva gândindu-mă la tine…

Am fost odată în câmp, să privesc iarba legănându-se uşor în bătaia vântului
M-am întins pe pământul cald şi am simţit respiraţia divină a unei planete.
M-am uitat în sus la cer şi toată fiinţa mea s-a adunat atunci în doi ochi trişti şi rugători
Dar n-am văzut decât nori zbuciumaţi şi un capăt de soare ameţitor.

Mi-am închis ochii şi m-am gândit la tine, ca la o imagine îndepărtată din trecut
Am inspirat mult aer rece în piept şi am pornit înapoi,
Pe cărarea neumblată a visurilor mele.

Ţi-am pierdut fără să vreau chipul, pe undeva prin pădure
Şi m-am întors să-l caut şi să-l reînvii în mine, dar nu l-am mai găsit…
Cu mintea goală şi rătăcită am renunţat la propriul EU şi mi-am luat adio de la natură.

Dar să nu crezi că am murit pe undeva gândindu-mă la tine.

29 aprilie 2000



Testament

Mă trec ca o floare
îngălbenesc ca o frunză
şi lungi păreri de rău îmi întinează sufletul.

Stau mohorată şi tristă
pe un cuibar şi aştept
să sărut clanţul păsării
ce urmează să mă învenine.

Am venit eu la ea
ca să nu vină ea la mine.

M-a furat somnul pentru o clipă
şi m-a dus înapoi
acolo, de unde am pornit,
de acasă, de la tine.

Dar m-am trezit -
îmi curgea sânge pe gleznă
iar pasărea cu clanţ
zbura neliniştită în jurul meu

- îmi căuta ochii ca să mă strafulgere.

Eu i-am ascuns grabită
printre penele puilor ei
şi m-am gandit că poate
aici nu va avea curaj să-i caute.

Speram să mă ierte
şi să mă lase să plec şchiopătând înspre casă…

A trecut ceva timp
şi nerabdarea m-a făcut s-o privesc
de printre penele albe şi moi.

……………….

Dimineaţa m-a găsit într-un final
moartă şi oarbă
într-un colţ de cuibar răvăşit
plin de pui albi sângerând.

Tu să aştepţi, dragul meu,
vei primi o scrisoare de la mine
în care îţi voi povesti totul mai detaliat.

3 mai 2000



Fără durere (a se citi ca o metaforă)

Eu n-am ştiut niciodată ce înseamnă durere
n-am învăţat să ştiu
şi nici nu voi reuşi să învăţ vreodată.

Durerea pe care o simt uneori
sau cred că o simt
e doar o simulare venită din interior
şi o dorinţă de a părea la fel de sensibilă ca ceilalţi.

Nu mă doare nimic
şi nu m-a durut nimic niciodată.

Când am vorbit cu Dumnezeu
l-am întrebat de ce nu-mi dă şi mie
măcar puţin din durerea omenească.

şi EL mi-a răspuns că n-o merit.

Şi atunci am început
Să păcătuiesc mai mult
Ca să ajung să-mi merit suferinţa,
Să mă simt om.

Şi după puţin timp, într-o după amiază,
m-am pomenit înlănţuită
de mâini şi de picioare,
într-o poiană de păpădii.

Nu le-am putut mirosi.
Nu le-am putut atinge.

Era frumos, dar eu
nu mai simţeam frumuseţea.

Devenisem prizoniera durerii,
care se cheamă NEPUTINŢĂ.

3 mai 2000



*   *    *   *   *

Şerpuieşti prin mine ca un venin
Şi îmi produci durere peste tot
Ai pătruns ca o otravă în suflet
Şi l-ai mutat din loc
l-ai strămutat din adâncurile lui fireşti
în alte adâncuri mai solitare
unde viaţa aproape că lipseşte.
Ai pus stăpânire pe tot ce există în mine
mă sufoci şi mă îneci
Transfigurată sunt
şi dominată de o dorinţă abia născută
dar tot mai vie –
aceea de a te ucide.
Căci, la început,
nici nu m-ai lăsat să te ating de-a binelea
şi te-ai absorbit în ceva dens şi impur,
ai fugit şi din laşitate te-ai ascuns în mine.
Ştii bine că nu te pot ucide acolo.
Te voi scoate însă, ca pe un ghimpe
oricât de adânc ar trebui să mă rănesc.
Te voi scoate din propria fiinţă cândva
-    eşti prea dureros şi prea laş
ca să meriţi să te mai iubesc atâta.

1 iulie 2000



O poveste de stradă

Mergeam amândoi pe stradă tăcuţi,
admirând mulţimea de oameni
care ne privea curioasă.
Dar toţi se gândeau la ale lor.
Ne-am oprit undeva
şi m-ai întrebat în grabă :
-    Mă iubeşti ?
Dar eu nu ţi-am răspuns.
Am traversat fără să mă uit înapoi.
De atunci mergem separat.
Fiecare pe partea lui de stradă.
Fiecare din noi gândindu-ne la ale noastre.
Iar mulţimea de oameni nu ne mai priveşte.

1 iulie 2000


Zidarii

Ne-am întâlnit odată, demult
şi-am hotărât să construim împreună un zid,
care ne-ar apăra de trecut
şi de viitor.
Am lucrat mult şi din greu, tu şi eu,
dar mai ales eu, când dormeai tu,
şi credeam că vezi în vis zidul nostru.
Dar într-o zi, când zidul era aproape gata,
s-a prăbuşit.
Peste mine.
Tu păreai foarte nedumerit şi supărat,
călcând peste ruinele care m-au îngropat,
şi ai plecat.
Poate acum construieşti un alt zid,
altundeva cu altcineva,
căci eşti un zidar bun.
Eu niciodată nu m-am mai ridicat
şi nici n-am putut construi din ruine.
Iar rănile nu mi-au trecut încă.
Poate vei veni odată să le vezi,
într-o pauză de lucru.

1 iulie 2000



Vreau

În mireasma blândă
A ploii căzânde după geam
Lâncezeşte în mine gândul
De a lua înapoi ce-mi aparţine.
Apoi tresare şi revine
Ca un refren
Dorinţa pură şi nevinovată
A copilului din mine –
Vreau, Vreau, Vreau
Şi plâng cu lacrimi mature
Prea mature.
Ploaia sfarmă orice urmă
De îndoială –
A mai rămas loc în inima mea
Mai încape ceva în ea
El n-a acaparat-o cu totul.
Vreau, Vreau, Vreau
Să întorc înapoi zile şi nopţi
Să vorbesc cu domnul Timp
Şi să-l rog să întinerească puţin
Dar ploaia cade plăcut peste zare
Şi fiecare clipă devine mister.
Aştept să se împlinească viitorul şi
Vreau, Vreau, Vreau
Să iau înapoi ce-mi aparţine
Să mi se umple inima
De clipele pe care le-am pierdut
Într-un trecut în care
Am fost toată eu, întreagă
Căci acum nu mai sunt decât
O jumătate din ceea ce am fost.
O mireasmă umedă de după geam
Mă face să plâng şi
Vreau, Vreau, Vreau
Cu adevărat,
Vreau să trăiesc…

13 iulie 2000



Sărutul Satanei

M-ai prins de mână într-o seară
de mai cu flori de cireş
şi mi-ai zis : « hai să mergem înspre noapte s-o întâmpinăm ».
Tremurând de spaimă, m-am lăsat
cuprinsă de mijloc.
M-am uitat la faţa ta,
- erai atât de frumos, ca un demon.
Din întâmplare, ţi-am atins degetele,
- erau reci ca ale unui mort.
Te iubeam atunci nebuneşte
dar am intrat în beznă
şi ţi-am urmărit privirea
atât de pierdută şi stingheră.
Priveai în gol şi îmi sărutai mâna.
Am zburat apoi spre un alt tărâm
împreună, tu şi eu, demon şi înger ;
Tu erai rege, acolo printre ei, unde te-am lăsat
şi am venit înapoi
m-am reîntors la Dumnezeu,
într-o seară de mai cu flori de cireş.

21 iulie 2000



Conjunctiv

să spargem liniştea din noi
şi să devenim ce am fost
atunci când ne iubeam
mai tare ca oricând.

să alunece raza lunii
peste universul nostru mic
ridicând perdeaua grea a
despărţirii care ne ameninţă.

să ne jucăm din nou ca doi
copii la umbra celorlalţi
şi să nu ne vadă nimeni
doar razele lunii şi dimineaţa.

mă doare clipa ce pleacă
tăcut înspre un neunde
căci nu va mai fi ce a fost
şi te voi uita poate odată
atunci când nu voi mai şti să iubesc.

29 mai 2000



Epilog

În tăcerea vântului bate un clopot în noapte
Ai murit oare ?
Ori am murit eu ?
Nu mai ştiu. E prea greu,
să gândesc şi să înţeleg ce a fost,
viaţa mea de până acum.

Mi-e şubredă mintea de gânduri şi socoteli.
M-ai minţit oare ?
Te-am minţit eu ?
Nu se poate. E prea greu,
să mă prefac că îmi pare rău,
că ne-am iubit atât de frumos.

Iubirea a fost şi plăcere şi chin.
M-ai iubit oare ?
Te-am iubit eu ?
Nu mai pot. E prea greu,
să las totul în urmă,
fără să să caut să leg trecutul de viitor.

Un val de credinţă încearcă să mă cuprindă.
Ai plecat oare ?
Am plecat eu ?
Nu mai cred. E prea greu,
să renunţ la libertatea de a fi necredincioasă
şi aştept să revină liniştea-n mine.

Durerea mea cade cu picuri de ploaie în geam.
Tu ai plâns oare ?
Sau am plâns eu ?
Nu înţeleg. E prea greu,
să cânt şi să sper aşa ca înainte
alergând pe alte cărări înspre tine.

În tăcerea vântului bate un clopot în noapte.
Am murit oare?
Ori m-am născut din nou?
Tu nu mai exişti. E prea greu,
şi mă pregătesc să mă mut pe o alta planetă
a universului meu…

27 iulie 2000



*   *    *   *   *
(dedicaţie mamei mele)

Mi-e frică de clipa în care
tu nu vei mai fi.
Şi voi sta în ploaie
singură, pierdută, fără viaţă,
fără ganduri, fără nimic,
şi stropi grei vor cădea peste mine.
Iar eu, voi implora cerul
să se oprească
şi voi striga la tine,
te voi ruga să reinvii
şi să vii să mă acoperi
cu respiraţia ta atât de liniştitoare,
să mă mângâi
cu glasul tău atât de cald.
Dar ştiu, că va veni o zi,
în care tu nu vei mai fi
şi cred că va trebui totuşi
să port cu mine întotdeauna o umbrelă.

1 august 2000



Răsărit de soare (bazat pe fapte reale)

Umbrele noastre tăcute se odihneau pe nisip…

În palatul de cleştar al stâncilor
urla vântul
Iar dimineaţa se arăta fumurie şi rece
-    era doar începutul răsăritului.

Înlănţuiţi ca la începuturi
am admirat îndelung frumuseţea din jur
Şi abia apoi am îndrăznit
să ne privim unul pe altul în lumina răsăritului.

Valuri mari şi agitate
se apropiau de noi şi dispăreau
ca nişte fantome cu ochi de vultur
ce cântau împreună imnul divin al răsăritului.

Tu erai tu, cel dintotdeauna
cel pe care l-am aşteptat atâta timp.
Eu eram eu, acea fiinţă tăcută
care te-a luat de mână în zori
şi ţi-a arătat drumul spre răsărit.

Să nu mai tremure stâncile !
Să nu mai urle vântul !
Să nu mai bată valurile !
Căci timpul s-a oprit în loc pentru noi
şi doar pentru noi doi a venit răsăritul…

27 august 2000



Nu te mai iubesc

Nu te mai iubesc
de când a venit dimineaţa
în patul meu tiptil şi mi-a
şoptit la ureche
că a răsărit soarele.

Nu te mai iubesc
de când însufleţită
am păşit înspre zori
şi-am întâmpinat amiaza
singură, cea dintotdeauna.

Nu te mai iubesc
de când am aflat
că va trebui să aştept seara
tot singură, ca să pot să mă scald
în libertatea în care m-ai exilat.

Nu te mai iubesc
de când a plecat odată
noaptea de lângă mine, şi tu
de mână cu ea, m-ai lăsat
pradă unei nelinişti stinghere.

Nu te mai iubesc
de când sorţii mi-au mărturisit
că e cineva care mă aşteaptă
la poarta altei dimineţi
şi care îmi aduce în dar o viaţă...

27 august 2000



Anagrama

Ardoarea fiintei mele ma macina neincetat
Departe de tine singuratatea s-apropiat si m-a abordat
Renunt la tacere si-i spun ca odata vei reveni
Imensa mea frica de viata doar tu o poti inabusi
Arzand de dorinta ma las iar purtata de visuri
Nu mai vreau sa te pierd si sa cad din nou in abisuri.

27 august 2000



Eu

Adesea mă pluralizez
şi devin o mulţime de fiori, senzaţii şi palpitări
care mă furnică tot pe mine –
cea singuratică.

E fericirea – o recunosc.
m-a găsit mai demult aici,
sub o frunză de salcâm,
pe pamântul cald şi umed,
mică şi pitită,
dar plină de fiori, senzaţii şi palpitări.

Adesea cred că eu,
sunt cea mai fericită din lume
că soarele răsare doar pentru mine,
că Dumnezeu e numai al meu.

Fericirea mea neînţeleasă
nu cere prea multe
pentru a fi adevarată.

Şi chiar de mă mişcă vântul,
uneori, sub frunza de salcâm,
îi şoptesc lui şi altor fenomene,
că nu au cum să mă împiedice
să rămân ceea ce sunt : fericirea.

Nu iubesc nimic şi iubesc tot.
Trăiesc şi retrăiesc fără răgaz
fiecare clipă-minune din viaţa mea,
fără regrete sau speranţe lamentabile.

Mereu plină de senzaţii, fiori şi palpitări.
îmi aştept apogeul şi decăderea,
în splendoarea fericirii mele,
unice, tainice şi ciudate.

29 august 2000



Încă nu

(dedicaţie prietenei mele Irina C.)

Clădeşti castele de nisip
din visuri fugare care crezi
că nu se vor spulbera niciodată.

Asculţi liniştea vieţii
din lumina tristă
a amurgului etern.

Te deştepţi din reverie
abia atunci când rar
bate cineva din afară la uşa ta.

Dar nu vrei să răspunzi.

Căci ferecată ţi-e inima
şi pusă la pastrare
pentru o clipă ce n-a venit încă…

Tăcerea interiorului tău
vorbeşte fără să ştii cu infinitul
şi vrea să-l convingă să se mute în tine.

Dar inima ta e ascunsă
şi nu primeşte vizitatori
decât la miezul nopţii când eşti sigură
că patima ta doarme cuminte.

Şi te visezi adesea regina
unei împărăţii imense care
deocamdată, nu s-a inventat decât pentru tine.

Întâmpini răsăritul de soare
în fiecare zi cu indiferenţa
unui geniu care plânge mereu.

Te acostează singuratatea
prea des şi îi dai cu piciorul
copleşită de emoţia unei trădări.

Şi aştepti, aştepti
să se întâmple ceva în viaţa ta
ca să mai poţi să speri
că vei ieşi odată
la suprafaţa chemărilor tale de ieri
şi a dorinţelor tot mai estompate de azi.

Şi nici nu ştii că viitorul te răsfaţă
şi-ţi mângâie pleoapele
căci eşti aleasa lui.

3 septembrie 2000



Un departe obscur

Viaţă, ai deschis într-o dimineaţă fereastra sufletului meu
şi m-ai lăsat să zbor prin ea către un departe obscur.

Pe la amiază l-am întâlnit pe Dumnezeu călcând pe nori
şi i-am zâmbit, continuându-mi zborul, spre un departe obscur.

Amurgul m-a găsit sus, pe cascada năvalnică a timpului,
înca mai ţineam în palmă câteva firmituri din dragostea noastră veche.

Vroiam sa le iau cu mine în acel departe obscur.

Dar am alunecat şi timpul m-a dus pe loc înapoi,
în aşternutul de unde îmi luasem zborul într-o dimineaţă.

Fereastra era încă deschisă şi eu dormeam,
tot mai ţinând în palmă dulci amintiri
care-şi pierduseră rostul, într-un departe obscur.

Viaţă, de ce ?..

3 septembrie 1999



Pe verticală

Te-am fotocopiat
şi te-am pus într-o ramă
de asupra patului meu
cu conştiinta perpetuă a inutilităţii
Prezenţei tale aici.

M-ai luat la rost
apoi mi-ai explicat
ca tu şi eu, suntem
aceeaşi dorinţă neîmplinită,
că pe cărări tainice
umblăm noaptea amândoi
căutând o părere comună.

Zace în noi un infinit
de nesiguranţă
iar negura ei
ne lipseşte de văzul autentic.

Şi orbi fiind, la urma urmei,
nu găsim decât ceea
ce nu căutăm
şi veghem trecerea vieţii
dintr-un tunel prea întunecos.

Căci luminos nu este
decât viitorul,
conştientizat prin prezenţa
chipului tau
de asupra capului meu,
pe un perete de spital,
într-o ramă…

10 octombrie 2000



*   *    *   *   *

Cine poate şti de unde porneşte
o simplă iluzie?
scurtă şi simplă
marcată de-o virgulă
într-un caiet de şcolar.

-    Vrei să mai spui ceva ?
-    Nu ştiu dacă ar mai fi ceva de spus…

Timid şi speriat
el porneşte în explorarea universului
trecând pe caiet toate impresiile lui
şi abia într-un final
reuşeşte să înţeleagă
că totul e o iluzie, o mare iluzie…

Octombrie 2000

 

*   *    *   *   *

Mă substrag din mulţimi
şi devin radacina reală
a unui ţipăt înăbuşitor,
încă nearticulat.

Destinată morţii,
chemarea din mine devine
marginalizare de eu,
la un capăt de seară,
la lumina becului etern.

Astept să-mi dezvolt ramificaţiile
şi să absorb în mine
toată seva nebuniei umanităţii
ca s-o transmit neantului matern.

Şi să ţip odată îngrozitor de tare
exteriorizând toată suferinţa
unui veac de aşteptare.

Un veac în care
nu am găsit linişte
pentru că am stat marginalizată
la un capăt de seară seculară
aşteptând să te naşti.

Dar murisei,
înainte de a mă naşte eu.
Şi acum plâng, în poala lui Dumnezeu,
cerându-i dreptul
la propriile ramificaţii.

Octombrie 2000



Parcă

Parcă bătuse cineva la uşă –
Era înserarea
care venea călduroasă
să mă strângă la piept
şi să mă gonească
spre limbile de foc.

Parcă bătuse cineva în geam –
Era o ramură tristă
care se rupsese pentru a-mi aminti
că trebuie să plec, ca în fiecare seară
spre limbile de foc.

Parcă mă încercă o ezitare
venită din gânduri frânte în paradoxuri
dar o luai încet înspre zarea
bătută cu raze de-amurg.

Ajung pe pajişti
şi nu mai am mult.

Într-acolo mă poartă paşii în fiecare noapte
într-acolo mă poartă gândul în fiecare zi
acolo mă duc şi mă plec
de fiecare dată când plouă în mine.

În peştera inimii tale
în peştera limbilor de foc.

Acolo am luat naştere cu adevărat
acolo am învăţat să zbor
şi acolo am zăcut mult timp, fascinată
la umbra chipului tău,
şi ţi-am întretăiat respiraţia
Cu mirări succesive şi tăceri de plumb.

Te ador, suflete, ce eşti al meu !

Dar nu pot să înţeleg
de ce te-ai ascuns în pestera ta
atât de fierbinte şi rece…

De ce mă ard limbile tale de foc
nestingherit, de ce mă reîntorc mereu
la chinul imperiului tău paradisiac ?

Parcă bătuse cineva la poartă…
Era doar vântul
care venise să mă anunţe
că peştera s-a făcut jaratec,
înainte să mi dau seama
că şi tu plecasei parcă….
spre limbile tale de foc…

1 mai 2002